Stiu ca mi-ai simtit lipsa, om drag ce imi populezi fiinta. Cunosc atat de bine sentimentul goliciunii provocate de absenta ta.
Incet, cu un curaj dezinvolt ma imbrac in mine lasand trebuintele de-o parte. Imi iei hainele pline de altii, pline de o societate murdara si le arunci printre carpele murdare ale eternitatii.
Alaturi de tine sunt ceea ce sunt, nu ceea ce trebuie sa fiu.
In lipsa ta, mi-au strabatut gandurile cateva versuri:
'Te cuprind in brate cand adorm
Te sarut de atatea ori in somn
Nu ma intreaba nimeni cum ma simt
Si iar ma mint...'
Ma asteptam paraca sa nu te regasesc azi pe aici si nici sa nu te vad, insa prezenta ta e permanenta si vie in toate celulele mele.
Am avut o zi plina. Aici nu a fost sarbatoare. Stiu insa ca in tara a fost si probabil tu ai sarbatorit. Eu am inceput de dimineata de la sase jumatate. Program obisnuit si o zi de munca ceva mai relaxanta. Ritmul ceva mai detasat m-a facut mai eficienta si in loc de opt ore de munca am nuncit mumai sapte. Imi doream sa termin mai repede, insa nu am facut nimic deosebit pentru asta. Pur si simplu mi-am facut treaba cat am putut de bine.
Azi a fost ziua de nastere a I-nei. Inca de ieri am umblat cu B jumatate de Madrid pentru a cauta un dar potrivit pentru ea. Aseara am auzit-o si pe C ca vrea sa-i fac o surpriza si am intrebat-o daca are nevoie de ajutor. Mi-a spus sa o trezesc atunci cand o sa plec eu la munca si mi-am propus sa fac asta, asa ca am scris mare pe o hartie: NU UITA SA O TREZESTI PE C. Nu s-a trezit, insa cand m-am intors de la munca isi indeplinise deja sarcinile ei zilnice.
Aseara, inainte sa ne culcam, stabilisem sa facem ceva impreuna: un tort. M-am tot gandit inainte de culcare la momentele in care stiam ca se apropie ziua parintilor mei. Umblam cateva zile bune cu goluri in stomac pentru cativa lei pe care reuseam sa ii adun din banii zilnici de pachet, si asta cu atat mai mult ca parintii mei sunt nascuti la cinsprezece zile diferenta. Mi s-a parut dragut ca s-a gandit sa face ceva pentru I si inca de aseara m-am gandit ca azi sa fie o zi in care sa cooperam si eu sa renunt la a-i face reprosuri.
Cand am ajuns acasa, asta pe la ora unu, C deja cumparase un blat de tort si un cadou. Cand am intrebat-o ce se gaseste acolo impachetat mi-a raspuns ca e un bibelou. M-am intrebat: "ce au toti copii de daruiesc asemaene chestii cand sunt mici?". Ce-i drept, pe mine darurile pe care le-am facut si eu mamei mele pana la o anumita varsta au inceput sa ma terorizeze. Ma impiedic peste tot de vestitele figurine in miniatura si unde mai pui ca sunt si o adevarata casa pentru praful care nu iese pe usa si nici nu incape in aspirator. In fine, nu despre asta era vorba.
I a ajuns pe la cinci acasa si era pregatita de gatit. Aveam invitati. Pana la cinci eu facusem deja o ciorba, o salata si fusesem si la cumparaturi pentru restul ingredientelor necesare tortului. Prajitura cu ciocolata a fost usor de descoperit in frigider, iar reactia I -nei a fost una placuta. Am gatit impreuna o specialitae de prin zona si apoi am mancat bine. Am si baut destul vin, insa nu destul de mult incat sa nu vad tastele de la calculator. Sper sa nu am vreo reactie inversa maine. Am nevoie de forte proaspete pentru a duce la bun sfarsit si cele cateva zile ramase.
Curiosi, ochii lor se strecoara prin gaurile perdelei sa vada daca a venit si azi. Stau acolo si privesc spectacolul tinertii. Unii incearca sa inteleaga ce cauta acolo. Altii scot capul pe fereastra si intreaba. Omul din fata lor e unul care vorbeste putin, asta isi spun. Mai sunt si care au ceva de adaugat sau reprosat. In geanta, printe zecile de chei se gaseste un plan de munca de acum jerpelit. El reprezinta singura arma, e singurul lucru care intareste o munca bine facuta.
Uneori isi imagineaza ca stau cu urechea lipita de usa sa auda cand vine. Vizulalizeaza chiar si dezamagirea unora atunci cand constata ca pata din fata usii a disparut, fara ca ei sa-si fac simtita prezenta. Crede, in naivitatea sa, ca simpla sa prezenta acolo face viata ma interesanta si mai putin plictisitoare a zeci de oameni. Iar cand praful ajunge la usa, toata fictiunea, toata povestea dispare. Ele nu sunt decat un scut in fata unei realitati pe care nu o poate parasi prin simpla detasare. Contextul in care se petrec toate e in continua schimbare. Nu detine atat de multe resurse pentru a se adapta fiecarui cadru in parte. Astfel se transforma pentru cateva ore intr-un om tacut care poate starni cu usurinta intersul celorlalti, un om detasat de un cadru general si cu un scop bine nuantat in apele sale interioare, un vizitator de vacanta.
Printre randuri imi spui ca nu ti-am mai scris de ceva vreme. Ai dreptate. Uneori nu stiu ce sa-i spun spatiului acestuia sa-ti transmita. Am impresia ca orice as scrie, el va transforma in ceva urat si greu de citit, insa adevarul este ca tot grotescul imi aprtine.
Cuvintele nu rad. Ele au incetat sa mai vorbeasca. Mi-au ramas in gat: oase de peste imbibate cu tarie si scrum de amintiri, nevoite parca sa fie fara voia lor o bariera in fata a ceva inevitabil, insa utile si implacabile.
Spatiul mic pe care ni-l permitem uneori sau il imprumutam, nu face decat sa ne inghita trairile si sa le transforme in cuvant. Nu suntem decat simpli exploratori ai cuvantului. Doi oameni goi! Din plan, cuvantul se ridica si trece in sentiment. Asteptam. E minunat ce facem: o compartie constanta si inconstienta a trecutului cu prezentul in ideea vizualizarii unui viitor. Ar parea crud, insa facem asta de parca am mai facut-o. Si constatam ca totul in noi creste si cuvintele au ramas aceleasi. Ele nu ne mai incap. Constatam ca nu putem spune ce simtim azi folosind cuvintele de ieri... si totusi o facem. Traim aproape telepatic. Lasam cuvintele sa cada si sa creasca din trairi. Se scutura si semintele lor cad... Ele se hranesc cu ceea ce gasesc in noi. Transmit ceea ce cuvantul din plan, unidimensional si gol nu reusea sa transmita.
Cuvintele nu asteapta, ele nu imbatranesc, ci doar refuza sa creasca fara substrat, fara noi... Nici noi fara ele, nici ele fara noi, ca o bariera in fata a ceva inevitabil, utile si implacabile... Atat pentru ele, cat si pentru noi liebe ist alles.
Inca de cand renuntam la statul in fund si capatam limbaj articulat, ne dorim sa crestem. Aceasta dorinta ne ramane in minte ca un virus. Ne dorim sa devenim adolescenti pentru a fi liberi, mai apoi vrem sa fim maturi pentru a nu mai "da raportul", mai tarziu vrem loc de munca, familie, copii, nepoti si intr-un final o pensie in care ne punem speranta pentru un sfarsit de viata linistit si fericit. Ce-i drept e ca imbatranim incet incet, iar cand dobandim batranetea ne trezim fara puteri si singuri.
Munca pe care o exercit in jungla de piatra madrileana nu e nici pe deperte o munca oarecare. Incep sa fiu din ce in ce mai sigura ca toti batranii pe care ii intalnesc au cate o poveste, cate o singuratate personala, cate un dor dupa cineva sau ceva. Nu imi pare firesc sa se intample asta si inevitabil ma incerca o empatie aproape cruda. Nu e comod sa te vezi singur si in floare varste, cand tu ca individ universal nu esti decat un alt batran senil sau in pragul senilitatii.
Ma intrebam cum esti vazut in ochii unor astfel de oameni, tu, un tanar care prin tineretea ta ai lumea la picioare? In ochii lor e nostalgie, invidie sau rautate? Ei bine, le-am regasit pe toate la persoane diferite. Sunt oameni singuri, poate prea singuri si cred ca in mine nu vad decat un vizitator de vacanta, o alta figura pe care o zaresc prin geamul ferestrei.
Ce sa-ti spun? Ma simt ca o pasta aruncata pe o felie de paine. Oamenii ma mananca la micul dejun!!! Ipocritii isi cumpara haine noi pentru zilele cu apa cazuta din cer. Mintea mi se risipeste printre intrebari legate de matematica, gramatica si altele.
Ca o guma lipicioasa ramasa pe talpa, gandurile imi raman in minte incomode si fluide. Din copaci, zgura timpului se aseaza pe umerii nostrii si amintiri aduce. Iar tu te certi cu luna care-mi sterge pasii. Ea nu stie ca-ti apartin.
Nimeni nu ne cunoaste, desi toata lumea ne stie! Toti ne stiu a fi impreuna, dar separat. Noi suntem impreuna chiar si atunci cand suntem separat. Viata ne-o taraim pe-o tabla mare de sah fara dreptul la replica. Ne-am regasit a fi doi nebuni de aceeasi culoare pe o tabla goala, dar plina de culori necunoscute si derutante.
Vreau sa invat totul despre tine incetul cu incetul.
Prin cate locuri am trecut, piatra albastra si cenusa de asfalt cazuta peste oameni? Din cate trupuri afundate in izvoarele tacerii am ridicat de-asupra norilor carunti, carnuri imbalsamate in iubire? Din cate trupuri am cules bucati de viata frante si nu le-am mai adus lipite inapoi? Si da, le-am folosit asa cum bine ai spui, pentru a-mi carpi camasi si haine gaurite, ca mai apoi sa le imbrac pe dos in zilele uitarii.
Cand carnea din trecut visa la viitor si tot prezentul il luam in saci murdari si-l aruncam la vama, unde-mi erau povestile culese? Si apoi, tot eu, un cumul de istorii asezat estetic peste oase, un soi de animal din cartile cu basme, sorbeam cu ochi cazuti din alte asternuturi, dorintele sfarmate de truputi decazute.
Si poezii, romante, cantau demult iubitii, si-apoi de la balcoane ieseau si ele-n taina si ii priveau mirate.
Prin cate locuri am trecut, piatra albastra si cenusa de asfalt cazuta peste oameni?
De ce nu esti? De ce nu vii cand te chem si te strig, atunci cand te cunosc mai bine decat te cunosti tu? De ce nu ma astepti, asa cum mi-ai promis, la intrarea in fiecare eu al meu, atunci cand tacerea din ochivorbeste pentru noi?
Din soare se rupe o bucata de vreme si se revarsa peste noi. Atipim cu buzele aprinse si aproape lipite intre ele, tinandu-ne de mana si cu fruntile impreunate.
Lumina cazuta din soare se agata de amintiri si le aduce in albastrul cerului. Traim o criza inexplicabila, ca o paralizie totala a mintii... Ne urmarim cu mirare. Ne pare o dedublare a vietii noastre, un film developat si aruncat peste vremurile traite de altii in numele nostru.
Capuri sparte cu mintea turtita ne arunca chipurile si in soapta povestesc despre vin si nopti de toamna, despre trupuri albastre ce se privesc in taina, despre surasuri ascunse in varful pantofului si pierdute in abisurile existentei unor amintiri albastre.
Din noi se intorc spre noi amintiri albastre traite de fiecare data in avans, iar tu alegi din nou din minte prin toate celulele mele.
Orele se scurg greu, secatuind parca mintea mea de toate amintirile noastre. Atingerile, saruturile tale, cuvintele, felul tau de a fi, lacrimile, toate acestea mi-au trecut azi prin tample si parca le-am si vazut proiectate in toate colturile camerei. Trupurile noastre, gandurile suprapuse si egale in culoare si sens, totul se regasea parca dincolo de fiinta mea reala ca un film cu un singur spectator deloc strain de subiect si personaje.
Dorinta de a fi cu tine, de a ma darui tie se naste brusc si se risipeste incet, ducandu-mi fiinta catre o stare uneori placuta, alteori agasanta si nesfarsita. Si apoi, cel mai des ma gandesc ca fiinta aceasta ma iubeste numai pe mine si in toate visele sale de iubire sunt doar eu. Ea doreste numai atingerile mele si stie ca-i apartin in mod voluntar numai ei.
Imi place cand suntem impreuna sentimentul de a sti ceva ce doar noi stim, ceva ce e doar al nostru, caci da, iubirea noastra e poate cel mai personal lucru din vetile amandurora.
Mi-e un dor nebun de tine. Mi-e dor de a ma regasi in bratele tale si de a sta acolo pana imi vor creste plete albe si mai departe de asta.
Mi-am amintit o serie de tristeti pe care ti le-am provocat si am incercat sa le gasesc rostul printre sentimentele de iubire. Mi s-au parut stupide acele momente, insa stupide au fost cauzele, iar trairile ce au urmat reale si pline. Mi-as fi dorit sa-ti pot fi alaturi si sa-ti cer iertare pentru toate aceste situatii in care in loc sa-ti sarut ochii si buzele, a trebuit sa-ti sterg lacrimile sau mai rau sa-ti astept cu teama intoarcerea ce ar fi putut insemna sfarsitul celei mai frumoase si pline povesti de iubire din viata mea. Mi-e dor de noi. Te iubesc!
Isi lasa ochii sai sa curga pe pamantul moale. De multa vreme nu au mai vazut celulele mele atat albastru pe solul moale si neincapator. Imi spune ca-i e dor, un dor nebun si straniu de ceva, ceva ce ar putea sa-i sature setea de oameni... As vrea sa-i cunosc aceasta sete, dar nu-i decat un amestec de nevoie pe care o percepe ca pe un soi de repulsie totala...
Cioburi de sticla pe alee. Tarziu, pasii grabiti se zbat puternic. Alerg cu ochii inchisi. Pupilele-mi deschid auzul. Nimic in jur. Doar nimicul!
Departe, norii se sfarama in bucati marunte si-n praf se stinge totul. Cui apartin? Cu lacrimile apartin ploii, cu restul, apartin uitarii...
Cu capul turtit si ochii afundati in nari imi umplu plamanii cu fumul unui copac ars. Chipuri in cioburi si cioburi in chipuri, asfalt tencuit in albastru de tristete, soare solidificat pe pamant si curs pe fundul oceanului... Toate mi se rispesc sfarmndu-mi-se printre degete.
Luna sterge urmele pasilor mei si aseaza cioburi in zig zag sub talpile mele!
Introduc parola si astept sa ma conectez. Netul merge greu ca de fiecare data. Pana se deschide pagina uit de ce am vrut sa o deschid si ce am vrut sa-ti spun. Sper sa nu ma paraseasca toate ideile si sa salvez o alta schita asupra carei nu am sa mai revin niciodata.
Nu stiu ce am vrut sa-ti scriu aici. Poate despre poezie, poate despre dimineata si fum... Nu stiu daca fumul e de tigara sau par ars. Nu rade! Parul ars si legaturile de sulf distruse poate imi vor oferi niste raspunsuri candva.
In alte zile credeam ca lacrimile nu sunt decat apa sarata. Acum cred ca sunt trairea sarii.
Dimineata parca era un vis. Mai apoi a sunat alarma si visul nu s-a risipit. La amiaza oameni cu capul spart ne-au batut la usa. Le-am dat vin si prajituri din alea vechi. Au zis ca-s bune si le-au indesat in creier. Nu le-au iesit fire albe cum ne-am asteptat. Apoi ai plecat, si din cer au inceput sa cada pesti putreziti, iar umbrela noastra era stricata. Am vrut sa iti aduc umbrela, dar oricum era stricata. Mi-am zis ca o sa mergi cu metroul... Insa m-a cuprins teama si te-am sunat. Erai in afara retelei. Cand te-ai intors, totul era pe dos: picioarele-n tavan, iar parul ce mi se desprindea de scalp atarna sumbru. Ai vazut doar liliacul de langa bec si ai imparti cu el ultimul biscuite. Si am vazut cum idei cu membrele taiate ti-au tinut de urat pana ai adormit. Mi-au incatusat glasul si mi-au impletit parul in suvite de culori diferite. O idee mai batrana mi-a dat o carte cu semne. 'Sa vorbesc cu tine prin semne?!', am vrut sa strig, insa lacatul imi strangea cu putere ceva din gat luandu-mi pana si respiratia. M-au coborat de pe tavan destul de tarziu si toate ideile acelea ciunte si starmbe s-au adunat si au inceput sa ma arate cu degetul razand si zicand: 'Ha, ha, ha... Omul fara grai, omul mut! Nu am putut sa le opresc si vociferarile lor te-au trezit. M-am ascuns intr-o cana pe jumatate plina cu vinul ramas de la cei cu capul spart... Liliacul se inecase in toaleta...
Dimineata parca era un vis. Mai apoi a sunat alarma si visul s-a risipit... Liliecii nu zboara ziua, dar ideile ciunte te pot incatusa si lasa mut...
Ca elemente sociale ne manifestam timid si cu retinere. Gesturile ne sunt potolite, iar uneori chiar si privirile ni se ascund. Ca element restrans suntem noi, un tot neuniform in istorie, dar omogen in traire si gandire de moment.
Noi nu ne ascundem de oameni, ci traim totul in avans... Si da, luam ore si duminici cu imprumut ca in cantecul acela, doar ca noi nu le luam nici de la prieteni, nici de la rude... Ce-i drept, noi nu avem nici prieteni, nici rude care sa ne ofere toate acestea. Noi le luam din infinitul existentei noastre, din tacerea mea prelunga, din uitare, din durere, din dorinta, si cel mai mult din context. Am hotarat sa impartim totul si sa fim doar noi... Noi si restul lumii, oameni dragi capabili sa ne refuze totul. Noi si o realitate inseparabila si indispensabila noua.
Nu am reusit sa-ti vorbesc despre jumatatea de zi petrecuta in salonul spitalului din Iasi, insa nu asta era important cand ne-am intalnit. Lucrurile aceste au devenit interesante pentru mine atunci cand le-am trait si apoi le-am retrait amintindu-mi-le.
Voi incepe printr-o introducere scurta si saracacioasa a personajelor: X este o asistent prea ofensata pentru varsta ei, Y este doamna din stanga, B este din pura intamplare ruda de sange cu mine si eu un personaj la randul meu care va povesti, asa cum ii place, la persoana... de fapt, la toate persoanele.
Ma gasesc in holul sectiei de neurochirurgie. Din spatele unei usi albe pe care scrie mare cam 80 iese X. Paru-i valvoi, scurt si ridicat in varful capului, ochii mari si aspectul oarecum neingrijit ii dau un aer care in cel mai scuzabil mod ar fi avut o noapte cu un somn sacadat si neimplinit. Aceasta ii cere personajului B foile, acele foi rozalii pe care se gasesc cateva insemnari despre o anumita stare fizica localizata in partea superioara a corpului. B ii da docila foile si din acest moment ochii bulbucati ai asistentei se maresc concomitent cu intensitatea vocii. Din cate am inteles si eu, hartiile acelea ar fi trebuit sa ajunga mai intai la medicul din Barlad si doar nepriceperea acestuia ar fi facut-o pe B sa ajunga in fata eminentei sale medicul neurolog din Iasi. Iar daca tot veni vorba de acesta am sa-l notez cu D, initiala venind de la numele de familie pe care nu mi-l mai amintesc. Dupa aceasta aparitie 'subtila', X ia foile cu pricina si ne lasa pe asteptare.
S-a intors la un moment dat dupa cartea de identitate a lui B. Tonu-i era acelasi: unul superior care avea menirea sa impuna cevace nu reusea. Si cat urasc atitudinea aceasta!!! B vorbea oarecum supus cu ea si raspundea cu grija la intrebarile adresate rastit, intrebari ce ieseau parca prin ochii holbati, prin narile prea largi, prin urechi si prin toate orificiile si porii. In timpane imi auzeam sangele pulsand cu putere. Am privit-o fix, am incretit fruntea si am strans usor ochii, toate acestea facandu-le involuntar. Momentul constientizarii mimicii mele a fost acela in care privirile noaste s-au atins. Atunci X a luat cartea de identitate si a plecat. Nu stiu daca expresia mea i-a transmis si nervozitaea mea. Mi-am vazut chipil ca intr-o oglinda prin ochii ei. I-am spus lui B ca daca ar fi continuat probabil i-as fi spus si eu cateva... La spusele mele doamna din Y s-a aratat a fi foarte intrigata de atitudinea lui X si in cateva miute fiecare vorbea cu fiecare in soapta despre banii publici si despre faptul ca din banii lor unii isi mananca painea, oameni care nici macar nu au bunul simt sa vorbeasca pe un ton ceva mai potolit.
Ochii asistentei ma privesc cateva clipe. In dreapta mea un tonomat de cafea. O asistent ceva mai domoala ii ia in primire pe cei veniti. Intr-un moment de liniste se aude de undeva muzica ambientala. ma uit in jur sa vad daca nu cumva suna un telefon. Deasupra mea se gaseste o plasma gigant . Aceasta este sursa celor cateva momente de placere pentru urechile mele. Clipele de tacere sunt intrerupete de X. Aceasta tipa la noi si ne intreaba de un carucior' unde-i caruciorul?'. La drept vorbind de cand eram acolo nu vazusem niciun pacient in carucior. Pleaca pentru vreo cinci minute in cam 80 si apoi revine cu aceeasi intrebare. Dupa aceasta secventa imi schimb atitudinea fata de acest personaj si e fiecare data cand o zaresc o privesc mai mult cu interes si mai putin cu iritare.
Pe culor se tot plimba maturi mobile cu pacienti. in hol temperatura de-abia de depaseste cu cateva grade cele sapte grade de afara. Apare un carucior, dar asteapta la o alta usa. O asistenta intre doua varste ii aseaza gulerul la camasa barbatului din scaunul cu rotile. Totul imi pare un decor din filme, decor in care eu nu am ce cauta.
Undeva la cateva usi departare programul se 'termina' pentru cineva anume. Insistente in zadar! Se aude in secundele urmatoare: 'doama, dar Hippocrate ala ce-a zis? A zis ca ajutati oamenii si dumneavoastra ce faceti?' 'EI, asta-i!', i s-a raspuns.
Se cam golise. B fusese chemata in cam 80, iar X probabil luase o pauza.
Apare un cuplu. DIferenta de varsta intre ea si el de aproximativ douazeci de ani. Ea dupa o vreme se indreapta cu pasi grabiti spre tonomat. Ar bea ceva cald. Masinaria nu-i inghite leul indoit. Ea cere ajutor sotului nepasator. El refuza. Ea mai indreapata banul un pic. Apasa cu teama pe ciocolata calda, insa atingerea-i 'suava' nu este luata in seama de aparatul pretentios. Bea pana la urma o cafea fara zahar mandra nevoie mare ca ea a selectat cafeaua aceea asa. Ramane mult vreme cu ochii pe tonomat fixand pe fiecare persoana care se apropie de el.
Un pat mobil tocmai sosete. Ramane in hol zece minute. Din cauza stalpului de sustinere nu-i vad decat babdajul de pe cap ce are o pata destul de mare de sange si in celelalt capat picioarele descoperite. Imi vin in minte doua lucruri: primul este moarte bunicului meu care suferise si el o interventie chirurgicala pentru indepartarea unor tumori de la nivelul creierului, iar in al doilea rand imi amintesc de filmul 'Moartea domnului Lazarescu'.
Ma simt obosita. Frigul din holul spitalului imi taie cheful de a observa lucruri. Apare B. Se pare ca X fusese trasa de maneci de catre superiori. Asta chiar nu mai conteaza acum. Nu imi ramane neobservat primul zambet al asistentei afuscate. Deci stie si sa zambeasca. Intr-un exces de zel incerc sa-i caut scuze pentru comportamentul ei, dar abandonez rapid gandul acesta.
Apare intr-un final si D. D este o femeie inalta, extrem de slaba. cu parul negru, scurt si cu o carare gen Hitler. Atitudinea ei este aceeasi cu cea a asistentei pe care probabil o are in subordine, insa in cazul ei atitudinea este mai putin scuzabila.
Am parasit spitalul cu B abia pe la trei dupa-amiaza. Mi-au ramas in memorie toate acestea.
Toti eroii povestirii mele sunt fiinte de hartie, iar dintre toate doar eu imi permit sa parasesc aceasta dimensiune si sa ies dintr-un spatiu fictiv in unul real si invers.
Lumina cu iz de vara se scurge pe ferestre... Oameni grabiti se plang de timplul care parca nu exista, dar ei sunt incapabili sa observe ca sunt inconjurati de eternitate.
Indivizi unici la tot pasul. Unicitatea e o calitate, un defect, e o datorie, o responsabilitate? Ce este unicitatea?
Se poate forma foarte simplu un cadru: soare, locuinte, oameni, poeti, artisti... o societete. O flora umana, o flora vegetala, un intreg sau mai bine spus o parte dintr-un intreg... Cadrul se poate largi pana la notiunea de univers, dar se poate si reduce. Si astfel ramane un singur om, un singur individ, o singura esenta. Ramane singuratatea si apoi singuratatea singuratatii.
Omul, femeie sau barbat, tanar sau batran incearca sa se lupte mai mult sau mai putin cu tot ceea ce-i umbreste aspiratiile, principiile, valorile. Insa de cele mai multe ori lupta se duce ori in noi ori prin interactiune cu celalalt.
Stand, individul are posibilitatea de a observa, insa acesta la randul lui este observat. In acest mod se realizeaza intereactiunea cu societatea. Acesta este adevarul... Suntem niste observatori obesevati de altii ca noi, fiinte care apartin aceleiasi specii si care au aceleasi drepturi.
Consider ca daca omul ar fi vindecat de ignoranta care ne este data de natura sau de societate, aceasta s-ar putea vindeca in timp daca ar exista vointa si constientizarea acestei trasaturi. Un astfel de om ar putea ajunge la adevaratele esente, caci doar ignoranta nu te lasa sa vezi egoismul si toata tristetea nevazuta.
Indivizii care reusec sa gaseasca aceste esente au incheiat un pact cu timpul. Si-au dat seama ca acesta nu-i decat o mica parte din vesnicia pe care ne cladim succesele, din vesnicia in care cadem si-n care ne afundam ca mai apoi sa ne amagim cu iluzia victoriei.
Drumul spre esenta este ingust. Uneori omul si esenta spre care aspira sunt ca o cale ferata. Si iata de ce este nevoie de timp. Timpul te invata sa invingi legile matematice; si cum esenta si omul nu se pot alungi pana la infinit, acesta din urma trebuie sa atinga esenta paralela cu sine prin impunerea unor noi axiome.
... si uneori ma intreb daca omul poate atinge acest ideal inalt intr-o societate putreda. Stiu ca un individ are nevoie de societate pentru a ajunge la un moment dat la ideile pure... Insa societatea este o mizerie, deoarece e alcatuita in mare parte de oameni ignoranti... Pentru ca ceilalti sunt prea putini, pentru ca sunt oameni in curs de descoperire a Universului care din pacate au imunitaea scazuta.
Individul care aspira spre esente se poate forma in unele cazuri si in familie. Familia este un subgrup al societatii. A fi membru al unei familii este un drept care se dobandeste, din punctul meu de vedere, prin buna purtare si bune intentii.
Omului care s-a detasat de aspiratiile societatii si care a inteles care este calea pentru a ajunge prin esentele absolute la propriile esente nu-i ramane decat continua cautare. Descoperindu-se pe sine a fi o esenta a lumii poate spera la o societate mai buna. Acum este imun in fata influentelor nefaste ale mediului inconjurator. Acest este momentul in care omul nu numai ca a gasit calea cea dreapta spre profunzimea Cosmosului, insa a devenit chiar el o paralela, a gasit formula prin care poate invinge legile matematice.
In asemenea conditii, societatea devine o necesitate bolnavicioasa, un rau necesar. Un rau fara de care nu pot afla existenta adevaratelor valori ale vietii. Societatea te poate ajuta sa-ti deschizi ochii, insa nu-ti indreapta privirea nici spre tine si nici spre altceva. Profunzimea privirii tale tine doar de tine. Chiar daca suna brutal, unii indivizi trebuie sa foloseasca societatea, sa o utilizeze ca pe un obiect ( ceea ce tinde sa si devina din punctul meu de vedere), sa incerce sa salveze ce merita sa fie salvat si apoi sa se detaseze, sa o abandoneze si sa o cerceteze prin sine si din sine.
Asta credeam cu ceva timp in urma. Ce mai cred acum? Cred ca am aceleasi ganduri.
Am scris la indemnul indirect al unui om pe care l-am vazut o singura data in viata mea...
Ti-ai luat un scaun si te-ai asezat docil la masa. Ai scris acolo o vreme gandindu-te probabil la insistentele mele de a ramane... M-am ridicat dupa o vreme si te-am imbratisat usor sarutandu-ti unul din obraji. M-am retras mai apoi si nici nu mai stiu daca ti-am spus "noapte buna"... Dimineata m-a trezit o imbratisare puternica. Visasei ca ma lovise o masina si-mi strivise strenul. Dar eu eram cu tine... Fusese doar un vis pe care obisnuiesti sa ti-l mai amintesti uneori.
